Sunt de parere ca "inceputurile", semintele oricaror idei, experiente, trairi pe care le avem pe parcursul existentelor noastre materiale, de carne si oase, isi au radacinile in perioada dintre viata anterioara si cea prezenta. (Pornesc de la premiza ca toti cei care vor citi acest blog, cred in reincarnare ca si mine.) Acolo decidem ce anume vom face in noua viata, in functie de ceea ce avem nevoie pentru a evolua. Odata ajunsi aici, in lumea materiala, in a treia dimensiune, daca drumul nostru este cel spiritual de exemplu, probabil ca o vom simti inca din copilarie. Bineinteles, asta nu inseamna ca nu poti lua drumul spiritualitatii si la 90 de ani. Depinde numai de tine. Insa, sa zicem ca ar fi relativ mai usor daca o apuci pe acest drum fiind copil. De fapt impropriu zis, "o apuci pe acest drum", pentru ca un copil de pana pe la 7-10 anisori nu a incetat nicio clipa sa paseasca pe el. Aflat inca in uter, el face de multe ori calatorii astrale sau chiar isi viziteaza mama. Odata nascut, in primii ani de viata, el traieste mai mult dincolo si constientizeaza lumea inconjuratoare doar cand este chemat de o nevoie tipica corpurilor materializate. De aceea se si spune sa fim copii in suflet, tocmai pentru ca astfel ni se vor deschide porti in general nevazute ochiului de adult. La acea varsta e normal sa simti ca esti protejat si sfatuit de catre vreun amic invizibil (ingerasul), sa vezi zane si pitici sau sa te auzi strigat in noapte pentru a lua parte la jocuri fantastice desfasurate la granita dintre vis si realitate. Mai greu insa, este sa-i faci pe mami si pe tati sa te creada. Ei nu au timp de asa ceva. Intre munca si obligatiile casnice, nu mai au timp si de tine chiar daca ai vrea sa le spui ca nenea Gica, prietenul tatei, e bolnav pentru ca este inconjurat de niste fiinte urate si negricioase sau ca mama, cand se supara, se face rosie de jur imprejur. Astfel, decizi sa tii toate aceste secrete pentru tine si timpul trece, tu cresti iar ingerasul te viziteaza din ce in ce mai rar (de fapt el nu te va parasi, dar prefera sa ramana invizibil), pana cand intr-o zi devii adult.
Si de atunci incepe o noua etapa care nu mai are nimic de-a face cu cine esti tu cu adevarat si cu scopul tau primordial ca spirit. Daca pana atunci doar atipeai din cand in cand, acum intri intr-un vis profund din care majoritatea se mai trezezsc de-abia in ceasul mortii sau la limita dintre viata si moarte. Dar, daca am putea mentine flacara spirituala aprinsa? Daca la 7 ani am continua sa vorbim cu ingerasul, la 10 inca am vedea zane iar la 14 am mai si citi despre altii ca noi? Din pacate nu a fost cazul meu, dar poate fi real in privinta copiilor de azi care sunt mai predispusi la aceste adevaruri ca niciodata. Cu conditia de a avea parte de parinti deschisi la minte, dispusi sa-i incurajeze, nu sa le taie aripile.
Povestea mea e una banala. Tocmai de aceea o impartasesc cu voi, acum, inainte de a incepe sa scriu mai pe larg despre aceste teme. Ca sa vedeti ca oricine poate ajunge la anumite performante spirituale, oricui ii este deschisa poarta spre lumina. E de ajuns sa isi doreasca sa intre, caci in aceasta lume, ti se da orice cu conditia sa ceri si sa stii cum sa ceri (vom vorbi despre acest lucru mai tarziu).
Desi, si eu, copil fiind, am avut probabil aceste capacitati, ca si marea majoritate, le-am uitat. Am fost un copil "normal", cu preocupari "normale", doar ca pe la 14 ani mi-au ajuns din intamplare pe mana niste reviste din colectia "Metafizica". Le-am sorbit fiecare cuvintel, am vorbit cu cateva persoane in tema, iar click-ul s-a declansat. Nu, nu am facut nimic extraordinar, doar ca am ingrosat randurile (subtiri pe-atunci) celor care vad lumea din alta perspectiva decat cea materiala. Si am avut si o proba palpabila. Sora mea. Ea avea vreo 5 ani pe-atunci, dar asculta tot ce-i povesteam cu mare interes si, intr-un fel sau altul, desi foloseam termeni si concepte mult prea complicate pentru varsta ei, ajunsese sa le inteleaga mult mai profund ca mine. In primul rand pentru ca ei nu i se pareau deloc exagerate (cum uneori, gandind "la rece", le mai consideram eu) ci dimpotriva lucruri normale, banale chiar. Si pe deasupra le si putea pune in practica cu o usurinta inimaginabila. Pe cand eu ma straduiam sa meditez, ascultand muzica de mantra si tinand regimuri vegetariene drastice (3 lingurite de grau incoltit pe zi cu apa distilata timp de 14 zile), ea inchidea ochii si indata calatorea dincolo, se plimba prin incaperile cristalului de cuart si vorbea cu ghidul sau precum eu cu vecina. Ba mai mult, imi raspundea la intrebarile mele de adolescenta despre viitor cu o precizie de oracol. Si totul se indeplinea intocmai. Iar pentru ea era doar o joaca.
Apoi ea a crescut, iar eu mi-am indreptat atentia spre alte ocupatii mai superficiale.
Si cand ma gandesc ca acum, dupa 20 de ani, a fost de ajuns o simpla dorinta, rostita cu incredulitate, de anul nou si toata lumea mea s-a dat peste cap intr-o asa masura incat nici acum nu-mi vine sa cred ca sunt eu cea care scrie aceste randuri. La inceputul acestui an (2010), mi-am dorit cu toata fiinta mea sa fiu si eu pe val cand va veni schimbarea ce se preconizeaza pentru 2012. Citisem si eu ca majoritatea, diferite opinii despre acest an, si cel mai mult ma convinsese versiunea care zice ca Pamantul va intra intr-o zona de vibratii superioara, dandu-ne astfel doua alternative: sa ne ridicam vibratiile odata cu el sau sa pierdem aceasta sansa extraordinara si sa nu intelegem nimic din ceea ce se intampla. Precum e cazul televiziunii digitale terestre. Daca pana la data X nu te racordezi, nu vei mai vedea niciun post de televiziune, dar daca o faci, vei vedea toate canalele de pana acum si multe altele in plus (asta e cazul Spaniei, unde sistemele vechi au fost inlocuite complet). Iar eu, nu ca ma omor dupa televizor, dar nu as vrea sa pierd nimic din spectacolul vietii.
Ulterior, nu am facut nimic special ca sa imi imbogatesc cunostintele pe aceasta tema, cum ar fi sa caut carti in domeniu, sa merg la cat mai multe cursuri sau sa ma intalnesc cu oameni cu capacitati extraordinare. Totul a venit de la sine. Totul a inceput sa se lege in asa fel incat, printre altele, am inteles si de ce acum 7 ani am aterizat aici, in Tara Bascilor, un loc in care nu m-am acomodat nici pana in prezent, cu oameni reci si ciudati, interesati doar de munca si de bani. Nu zic ca toti sunt astfel, dar cel putin cei cu care am eu tangente. Mereu ma intrebam: "Ce naiba caut eu tocmai aici? Dintre toate locurile din lume, unele cu oameni veseli si calzi, altele cu oameni culti si ironici macar, eu ma stabilesc in lumea plictiselii continue in care comentariile pe tema unor filme superficiale sunt maximul de discutie intelectuala la care pot sa sper, iar un sarut rece pe buze este culmea pasiunii. Eu, care in Bucuresti faceam din fiecare noapte un festival cultural, la o bere cu amicii, pe fundalul unei muzici cu adevarat bune, fiind eu cea mai superficiala dintre toti, sa suport toate acestea. Dar a meritat asteptarea, chinul, tortura si noptile nedormite, pline de intrebari fara raspuns. A trebuit sa ma pierd, ca sa ma regasesc. A trebuit sa uit cine sunt, ca sa-mi amintesc cine nu mai eram pe vremea tineretilor mele vesele din Bucuresti. Caci eram de toate, mai putin Laura spirituala. Cochetam cu arta si filmul, cu lumea mondena si cu moda, cu muzica de calitate si cea clasica, dar uitasem sa mai iau in seama cealalta realitate, sau Unica Realitate, cum vreti sa-i spuneti.
Odata ajunsa in acest punct, m-au vizitat pe rand cateva entitati cu nume binecunoscute tuturor. Mai intai au batut la poarta mea Zbaterea, Suferinta, Neintelegerea, Autocompatimirea, Dezamagirea, Furia si Nebunia. M-au facut sa ma dau cu capul de pereti, sa urlu si, in cele din urma sa vreau sa plec, dar n-am stiut incotro sa ma indrept asa ca am ramas. Apoi au venit Acceptarea, Predarea, Ce-o fi o fi. acestea m-au facut sa ma intind in pat si sa astept. In cele din urma si-au facut aparitia Intelegerea, Luminarea, Fericirea si Extazul. Acum alerg cu bucurie pe campiile vesnic verzi ale Adevarului Suprem Si Libertatii fara limite. Si inca mai am multe drumuri de parcurs. Infinite. Dar acestea sunt etapele imprescindibile prin care trebuie sa treaca toti cei care se schimba cu adevarat. E ca o nastere. Doare. Dar merita.
Prin ianuarie mi-au cazut intamplator pe mana niste articole de pe net si niste carti. Nimic deosebit. Prin martie alte articole si carti. Nimic revelator inca. Acum imi pare rau ca n-am tinut un jurnal - e deosebit de important mai ales la inceput, caci procesul evolutiv poate fi uneori atat de rapid ca poti sa risti sa uiti de unde ai plecat (voi dedica un capitol si acestui detaliu deosebit de important).
Apoi, pe la sfarsitul primaverii, am cunoscut-o pe Belen.
Belen face vindecari pranice si tine cursuri pe aceasta tema. Pentru cine nu e familiarizat cu acest tip de vindecare puteti citi mai multe aici:
VA CONTINUA
