EL

Aveam vreo 15 ani când am văzut pentru prima oară o scenă de sex chiar în fața ochilor mei. Nu că înainte aș mai fi avut ocazia să văd măcar la televizor vreuna, de aceea impactul a fost cu mult mai puternic. Mă dusesem în vizită la niște rude împreună cu ai mei, în alt oraș, și tocmai mă pregăteam și eu să mă întind alături de maică-mea care dormea dusă deja când, pe peretele blocului de vis-a-vis, prinse a se contura ușor spectacolul de umbre și lumini care avea sa-mi bântuie toate nopțile adolescenței și primei tinereți. La început, fusese doar un dans tandru, așa ca între îndrăgostiți, apoi un sărut și o îmbrățișare, continuase cu un sărut mai profund și o îmbrățișare mai îndelungată, apoi hainele zburară și începu jocul. Ea se desprinse, el o fugări și avu loc o mică luptă de încălzire, apoi se înlănțuiră și se desprinse el. Ea ezită o clipă, surprinsă, dar el o îndemnă sa-l urmărească, dispărură o clipă din cadru, apoi apărură din nou înlănțuiți. Șirului de desprinderi și înlățuiri, îi urmă cel al pozițiilor nenumărate, iar atunci când credeam că nu mai e mult până la final, datorită tremurului ușor al umbrelor făcute una, reluară șirul de desprinderi, fugăriri și înlănțuiri, terminând mereu în alte și alte poziții, atât de incredibile încât părea un teatru de păpuși ce rula la nesfârșit. Când aproape că se crăpa de ziuă, ațipită fiind, îmi păru că aud gemetele lor de plăcere sau poate fusese doar vântul, căci ochii îmi erau prea grei ca să-i mai pot deschide. Efectele acestor imagini aproape ireale asupra corpului meu fizic nu întârziară să apară, începând chiar cu a doua zi și continuând pe parcursul câtorva săptămâni bune. Mai înainte de toate, ochii își pierdură culoarea lor naturală, devenind opaci și se adânciră în orbite, în timp ce niște cearcăne imense, vineții, îmi pecetluiră chipul cu paloarea lor. O sudoare rece mă învăluia și ziua și noaptea și zeci de fiori îmi cutremurau trupul dureros și lipsit de vlagă de la nenumăratele încercări de a-mi ostoi persistenta necesitate, necunoscută până atunci mie. Părea că toată plăcerea aceea neașteptată, trezită în mine brusc, se amestecase cu pudoarea înnăscuta a întregului arbore genealogic al familiei noastre și monstrul rezultat din această uniune absorbea acum, încetul cu încetul, toată vigoarea din mine.

Am schimbat mulți parteneri. În anii ce-au urmat, l-am cunoscut pe primul, am întârziat momentul intimității totale cât mai mult timp, înlocuindu-l cu intimități mai mici și, ori de cate ori îi simțeam mâinile nepricepute pe trup, mai întorceam o dată clepsidra. Când momentul eșecului a devenit inevitabil, l-am parcurs cu ochii închiși, cu mâinile făcute pumni și gata să o iau la fugă în caz că ar fi devenit prea greu de îndurat. În cele din urmă am fugit, nu atunci, dar imediat după aceea și, pentru o vreme, nu m-am mai oprit în brațele nimănui. Dar, cum e firesc, tinerețea și viața continuară să-și ceară drepturile, așa că, dupa dezastrul primordial, aveau să urmeze și altele, mai mici și mai mari, căci nimic din ce experimentam în lumea reală nu se potrivea cu umbra de pe perete. După o perioadă de reculegere, căutarea reîncepea, de fiecare dată mai febrila și mai disperată, până se opri de tot. Nu-mi aduc aminte dacă vreo întâmplare anume mă determinase să capitulez, știu doar că nu suntem anunțați niciodată când resemnarea bate la ușă. Apare brusc la poartă, pare calmă și echilibrată așa că o inviți să intre. Începe ca o adiere ușoară și pentru un timp răsufli ușurat, apoi vântul se întețește si furtuna se transformă în uragan. Face ravagii. În câțiva ani, daunele sunt așa de mari, încât par ireversibile.

M-am măritat. Cu un tip cu doi ani mai în vârstă ca mine, cum zice la carte. Nu era nici cel mai deștept dintre toți al căror nume îl mai păstrez și astăzi în agenda inaugurată la 17 ani, nici cel mai cult, nici cel mai atrăgător. Nu era nici foarte înstărit, deși întâmplarea făcea să fie de altă naționalitate, nici prea descurcăreț, nici măcar foarte diferit, deși inițial îmi păruse astfel. Nici mai curtenitor, nici mai atent, nici mai tandru decât ceilalți, ci mai degrabă pot zice că se afla undeva, pe la capătul de jos al listei, la aceste categorii. Și, bineînțeles, nici pe departe nu se apropia de umbra mea. Și totuși, în acea zi, clopotele au sunat oarecum diferit pentru mine, iar eu m-am trezit legată cu acte în regulă de acest individ pe care nu-l iubeam mai mult decât pe alții pe care de asemenea nu-i iubisem cine știe ce, în gloriosul meu trecut. Cu fiecare an în care mă autoconvingeam să nu renunț încă la farsă, că poate cine știe, mă adânceam și mai profund în această plămădeală vâscoasă numită resemnare. După vreo 8 ani de conviețuire, eram mânjită până peste urechi de sus-numita substanță, îmi construisem un culcuș comfortabil cu iz acru de mucegai și nici nu mă gândeam să mai scot capul în lume ca să respir puțin aer curat. Eram feresemnacită pe deplin. Intrasem în joc de-a binelea și eram în stare să comit acte teribile pentru a-mi păstra teritoriul. Oricine mi se punea în cale, fie că purta numele de soacră, cumnat, vecin sau altă femeie, îl contraatacam cu muniție dublă pentru a fi sigură de reușita operațiunii. Și ieșeam învingătoare de fiecare dată, precum soldații americani, care pleacă la luptă fără să știe prea clar pentru ce anume.

Dar într-o zi, apăru El. Scriu cu majusculă pentru că exact așa se numea. El. Cine-ar fi crezut? Un nume așa de simplu, de banal, cu conotații atât de generale, în limba mea. Câți “El” nu au trecut prin viața mea fără să lase nici o urmă? De nu era caietul cu notițe, nici măcar nu mi-aș mai fi adus aminte că i-am întâlnit și că, pe deasupra, au fost pentru un timp, mai lung, mai scurt sau foarte scurt, înauntrul meu.

Pe vremea aceea, latura spirituală din mine, pe care o descoperisem la vârsta de 14 ani, luase iar avânt și nu avea să mă mai părăsească niciodată. Dar asta e o altă poveste. Sau pare a fi pentru moment. Nu exista săptămână să nu fac act de prezență la vreun curs pe teme ezoterice, mai mult sau mai puțin relevant pentru evoluția mea ulterioară. La aceste cursuri, eram o participantă deosebit de activă, astfel încât, maeștrii al căror buzunar îl ingroșam mai des, îmi purtau o oarecare simpatie și țineau cont foarte mult de opiniile mele. Ba mai mult, într-o bună zi, unul dintre aceștia mă invită să-mi expun convingerile în fața întregii adunări și astfel începu o nouă etapă în viața mea.

Predam cursuri. Eu, cea cu panică de a vorbi în public, eu cea care încă își mai aduce aminte cu nespusă rușine, de lapsus-ul pe care l-am avut când am uitat toate cuvintele, ce-i drept în limba franceză, din mica scenetă reprezentată în fața părinților și colegilor de școală, în clasa a patra! Era inimaginabil, dar reușisem. Poate pentru că dorința de a împărtăși cu lumea întreagă ceea ce eu aflasem de curând despre lume și Univers, despre noi și adevărata noastră menire, întrecea orice alt sentiment, oricât de puternic și de înrădăcinat ar fi fost el. Dar și aceasta e o altă poveste. Cert e că acum călătoream prin toată țara, făcând ceva care promitea să mă smulgă din brațele resemnării, să îmi redea înapoi aerul curat, având în vedere că nu prea mai aveam mare tragere de inimă să mă întorc la culcușul meu moale cu iz de mucegai, între conferințe și prelegeri. Încercam să o mai lungesc pe ici, pe colo, pe la toți prietenii pe care mi-i făcusem peste tot în țară, în toți acești ani. Dar nimic nu păruse să mă pregătească pentru ce aveam să trăiesc după o prezentare, mai degrabă banală, într-un oraș de provincie, de la care oricum nu mă așteptasem la mare lucru.

Îmi străngeam lucrurile de pe măsuța care îmi servise drept birou și catedră în ultimile 48 de ore, după o prezentare de două zile, care, după cum am zis, nu mă dăduse pe spate. În primul rând pentru că asistaseră mai puține persoane decât niciodată. Suntem și noi oameni. Când deplasarea costă mai mult decât câștigul, parcă revii cu picioarele pe pământ și-ți cam trece entuziasmul de a preda utopii. Mai ales dacă aproape toți asistenții se dovedesc a fi puțin sau deloc receptivi la subiectul abordat. Aceștia te obosesc cel mai tare. Îți caută nod în papură și se leagă de orice până te zăpăcesc și nici nu mai știi ce ai venit să spui, rămâi fără cuvinte în fața lor și a întregii săli, chiar dacă în sinea ta ai avea argumente o mie, ca să le închizi gura. Și mai rău este că sunt molipsitori. Chiar și aceia din sală pe care-i considerai ceva mai luminați, par a se întuneca și a nu-ți mai da crezare, legându-se, la rândul lor, de exact aceleași detalii care un pic mai devreme îi lăsaseră cu gura căscată. De-abia așteptam să ajung la hotel și să fac un duș cu apă rece ca să mă spăl de toate influențele negative care par a căpăta formă și a se lipi precum paraziții de tine, după asemenea zile. Învățasem prin practică și autocontrol să îndepărtez orice gând negativ, să nu mai răstălmăcesc fiecare cuvânt pe care l-am auzit sau pronunțat pe parcursul zilei și astfel să trăiesc numai în prezent, iar acesta era un mare avantaj la ora de culcare. Dormeam ca un prunc, nemișcată, până a doua zi și nici măcar umbrele trecutului nu mă mai necăjeau. Eram în sfârșit ferealizacită.

Dar cum spuneam, îmi strângeam lucrurile de pe măsuță, în timp ce sala se golea cu o viteză remarcabilă. Nimeni nu părea să mai aibă vreo nedumerire sau, pur și simplu, păreau a fi ajuns cu toții la concluzia că nu eram eu cea mai potrivită în a-i lămuri. Le mulțumeam în gând căci, îmi doream din tot sufletul să nu mă dau în spectacol tocmai la sfârșit, după ce mă abținusem atâta timp să nu răspund inepțiilor pe care le auzisem, întocmai ca pe vremuri, când nu eram prea agreată din cauza sincerității brutale cu care mă manifestam. Și totuși elevul acela timid, din ultimul rând, care nu scosese o vorbă de-a lungul celor două zile, nu părea să aibă vreo grabă în a părăsi sala. Îl privii cu ochi scrutători, invitându-l astfel să se hotărască fie sa-mi vorbească, fie să o apuce pe urmele celorlalți. Se apropie:

- Permiteți-mi să mă prezint. Mă numesc El și nu sunt de pe aceste meleaguri. Întocmai ca și dvs.

Bineînțeles că îmi remarcase accentul. Chiar dacă eu mai uit de el, din când în când, toată lumea din jurul meu pare foarte dornică să-mi reamintească acest detaliu. Dar El nu părea să aibă deloc accent și aceasta se datora desigur, unei urechi muzicale excelente.

- Și de unde ești? îl întrebai, prefăcându-mă că nu am auzit ultimele lui cuvinte.

- Ca și dvs., repetă El.

- Permite-mi să nu te cred! îi răspunsei pe jumătate surprinsă, pe jumătate iritată, dar încercând să nu par câtuși de puțin astfel. Ori de câte ori venea vorba de țara mea, mă învăluia vechiul sentiment de rușine, amestecat cu vinovăție, deși mă oprisem îndelung asupra acestor sentimente pe parcursul terapiilor de grup la care participasem. Că nu eram cu toții hoți, știa mai toată lumea, însă mijloacele de comunicare în masă aveau grijă să-i facă să treacă peste acest mic amănunt, în mod constant.

- În fine, nu are importanță. Nu despre aceasta voiam să vă vorbesc.

- Înainte de a începe, am să te rog să mă tutuiești, îi poruncii eu pe limba mea ca să-l pun la încercare.

- Nicio problema, îmi răspunse El pe românește, fără urmă de accent.

- Nu pot să cred că ești român și te numești și El pe deasupra! izbucni eu, fără să-mi mai ascund uimirea. Ce naiba, n-am auzit de numele ăsta în viața mea!

- Părinții mei au fost mai excentrici se pare, zise și-mi zâmbi lăsând să se întrevadă niște dinți perfect aliniați, neobișnuit de strălucitori, drept pentru care mă hotărâi să-mi țin gura ceva mai închisă când aveam să rostesc următoarele cuvinte. Alt punct slab de pe lista mea de probleme în curs de rezolvare.

- Și ce anume dorești să-mi zici? îl întrebai eu nerăbdătoare, trecănd iar pe spaniolă. Tipul ăsta mă scotea din sărite prin comportamentul său impecabil și continuam să nu cred o iota din ce spune.

- Vreau să îți spun că ai fost remarcabil de aproape de adevăr în prezentarea ta și că ai făcut bine să nu continui să-ți argumentezi ideile, în fața celor care ți le-au combătut. Nu toți sunt pregătiți să afle adevărul și noi nu avem niciun drept să îi forțăm să îl accepte. Spaniola lui era chiar impecabilă.

Deci, tânărul timid din spatele sălii, prinsese glas după o tăcere absolută de două zile pline de dialoguri și dezabateri, la care el nu participase în niciun fel, deși eu îi îndemnam pe toți să își expună ideile. Ba chiar avea o părere. Una cât se poate de bun simț. Îl privii cu mai multă atenție. Era ciudat. Foarte ciudat. Ceva din el îmi spunea că n-are nicio legătură cu mine, cu sala aceea, cu dialogul care tocmai avusese loc între noi. Și primele impresii nu mint. În aparență era un tip normal, poate ceva mai înalt decât majoritatea, cu pielea foarte albă și deosebit de blond. Dacă cu adevărat e român, cum spune, să fie oare din Moldova, mă întrebai, sau lipovean de la mama lui, din Deltă, de lângă mine? Ochii lui erau de un albastru intens cu irizări violete pe alocuri și nu-mi aminteam să mai fi văzut vreodată culoarea aceea la vreun muritor. Nici viziunea corpului lui nu era mai liniștitoare. Era deșirat, slab, osos, dar în același timp părea puternic și musculos. Mușchii lui nu erau vizibili, ci mai degrabă subtili, dar în același timp, cât se poate de prezenți. Cel puțin așa mi-i imaginam eu sub tricoul și pantalonii moderni, care nu se potrivea deloc cu manierele lui de epoci trecute. El observă că mă holbez la el cu nerușinare și acest lucru mă făcu să roșesc îngrozitor, așa cum pățesc de fiecare dată când îmi doresc din toată ființa mea, să fie acesta ultimul lucru care să mi se întâmple. Îmi zâmbi iarăși.

- Mă gândesc că poate preferi să ieși de aici cât mai repede, după atâtea ore. Permite-mi să te invit la o cafea. Sau o înghețată.

Un punct lovit, două ratate. Da, voiam să ies de acolo cât mai repede, dar nu, nu beau cafea și nu mănânc chimicale pe băț.

- La un ceai mai degrabă? Știu o ceainărie aici, pe colț, foarte drăguță și comfortabilă. Acolo putem vorbi liniștiți, dacă mai ai totuși ceva să-mi spui, îi propusei eu, cu o voce mult mai amabilă decât îmi dorisem să pară.

- Vreau să te cunosc mai bine, Laura! îmi zise el pe numele mic și felul în care îl pronunță, mă impresionă peste măsură. Era de parcă aș fi devenit dintr-o dată, purtătoarea unui nume unic, un cuvânt sacru, rostit de pe vârful buzelor pentru a nu-i tulbura gingășia. Însă ceea ce zisese de fapt, nu întârzie să-mi sune a cusătură cu ață albă, deîndată ce ecoul numelui meu se stinse. Cum nu știam ce sa-i răspund, mă prefăcui că nu aud nimic și ieșirăm împreună din sala aflată, culmea, la parterul Centrului Cultural Religios al municipiului cu pricina.

- Locuiești aici? rupsei eu tăcerea, odată așezati pe fotoliile comfortabile și după ce ospătărița ne-a luat comanda - eu un ceai verde si El nimic.

- Eu locuiesc pretutindeni, îmi spuse și zâmbi iarași larg.

- Cum ai auzit de cursul meu? insistai eu.

- În general sunt foarte bine informat când e vorba despre astfel de teme.

- Dar te aflai prin preajmă, bănuiesc, nu mă dădui eu bătută, doar nu ai venit special pentru cursul meu până aici!

- Și dacă ar fi așa, ai fi foarte uimită?

- În orice caz, încântată. Înseamnă că ai primit referințe excelente despre mine.

- Se poate spune și așa.

- Să înțeleg că unul dintre modurile de a-ți petrece timpul liber, este să asiști la cursuri spirituale.

- Oarecum. În realitate, nu încetez de a avea asemenea activități niciodată.

- Nu-mi spune! Predai și tu cursuri sau ai vreun cabinet de terapii alternative?

- Și una și alta!

- Și totuși n-am auzit de tine. Se poate zice că ești cunoscut în lumea asta?

- Nu, chiar deloc. Sunt la început în aceste locuri.

- A, deci ți-ai desfășurat activitatea în altă țară! În România?

- Nu chiar. Peste tot sunt ființe dornice de evoluție așa că am fost prin locurile cele mai necesitate.

- Cum ar fi SUA? glumii eu iar zâmbetul acela care parcă ilumina toată încăperea, i se ivi din nou pe buze.

- Într-adevăr, acolo e mare nevoie de voluntari. Mulți dintre prietenii mei au ales acele locuri și îmi comunică că treaba nu e deloc ușoară. Deși, nici aici nu pare a fi, având în vedere ziua de astăzi, nu-i așa?

- A fost un caz izolat, te asigur. Majoritatea participanților la cursurile mele, sunt extrem de receptivi, cei mai mulți sunt în domeniu și ei. Eu aș zice că Europa stă bine la acest capitol, iar Spania e undeva pe la mijloc, deși trebuie să recunoaștem că România o întrece cu mult. În orice caz, câstigătoarea absolută, se află undeva pe acest continent.

- Te înșeli, îmi răspunse el, de-această dată afișănd un altfel de zâmbet, pe care eu l-am interpretat ca fiind oarecum disprețuitor. Cel mai bine stau anumite țări din America Latină, Africa și Asia.

Da, bineînțeles că avea dreptate. Noi, occidentalii, credem că am descoperit spiritualitatea, uitând că ea își are rădăcinile în civilizații de mult apuse. Ce-i drept, mă simțeam cam idioată în fața lui Mister Perfect, poate din cauza oboselii sau poate pentru că acest individ mă intimida mai mult decât aș fi fost dispusă să recunosc în acel moment, așa că mă hotărâi să închei conversația și să mă îndrept cât mai repede spre hotel.

- Te conduc! sări El să-mi deschidă poarta. Putea fi cineva mai prefăcut? Cine mai face asemenea gesturi în ziua de azi, mai ales unul cu vârsta cuprinsă între 20 și... 50 de ani? Atunci îmi dădui seama! Nu-mi pusesem problema până în acel moment, dar, dintr-o dată, realizam că nu-i pot aproxima nicidecum vârsta, lucru foarte ciudat, având în vedere că eram bună la ghicit astfel de lucruri. Inclusiv zodiile. Ba uneori mai nimeream și numărul destinului conform numerologiei. De fapt, era doar o anumită doză de observație combinată cu o doza de intuiție și bineînțeles, una de cunostințe în domeniu.

- Mă gândeam sa iau un taxi. Hotelul meu e la marginea orașului.

- Perfect. Și al meu.

Se părea că nu era chip să scap de acest individ. Dar nu aveam de gând să-i ușurez situația.

- Depinde care margine.

- Cea la care te referi și tu.

- Păi eu stau la un hotel mic exact înainte de ieșirea la autostrada care duce spre capitală. Lângă autogară.

- Și eu tot acolo stau.

- Nu te cred. E prea mare coincidența.

- Nu e o coincidență. Eu nu mi-am luat încă cameră de hotel, așa că nu are rost să mai caut, de moment ce tu consideri ca e un hotel demn de a te odihni o noapte pe vreunul din paturile lor. Și probabil are și un mic dejun deosebit de variat, inclus în preț.

- Da, așa este. E ok și are și câteva produse ecologice. Am avut noroc, mai ales că este la 2 minute de mers până la autobuzul care mă va duce acasă. Stai puțin, și azi-noapte unde ai dormit? “Ești al meu, te-am prins!” gândii, dar satisfacția mea dură prea puțin.

- Azi-noapte am dormit la un coleg de curs cu care m-a invitat la cină și a insistat să nu mai plec la drum pe ploaia aceea.

Da, și acum picura fin iar aseară plouase zdravăn, însă nu prea îmi venea să cred că-l invitase cineva la cină, pentru că nu-l văzusem să interacționeze cu nimeni, pe parcursul întregului curs.

Între timp reușirăm să oprim un taxi, iar El, galant, îmi deschise portiera din spate. Ajunși la hotel, îl lăsai la recepție și mă grăbii, îngânând un “noapte bună” de-abia auzit, să iau liftul care m-ar fi apropiat cu 2 minute mai repede de dușul mult dorit. Însă la etaj, deschizând ușa vecină cu a mea, se afla El. Fără niciun bagaj, băgai de seamă de-abia acum.

- Coincidențele se țin lanț în seara asta, îi zâmbii eu strâmb, pregătindu-mă să intru în propria-mi cameră.

- Țin să te dezamăgesc iarăși, deși știu că nici tu nu crezi în coincidențe, dar am cerut în mod insistent să mi se dea o camera lângă a ta.

- De ce ai face așa ceva? Nu înțeleg ce interes ai avea.

- Ți-am zis că vreau să te cunosc mai bine. Visele unora pot trece prin perete, uneori.

- Să nu-mi zici că poți să captezi vise, că mă mut din cameră, glumii eu și, trasei ușa după mine, înfrigurată, fără să mai aștept răspuns. Tipul mă cam speriase.

Am avut o noapte agitată, după cum era de așteptat, dar, pe când se lumina de ziua, am căzut în somnul cel mai profund pe care l-am avut vreodată. Și am avut cel mai viu, cel mai incredibil vis dintre toate visele visate de mine pe parcursul a aproape 40 de ani. Se făcea că eram într-o cameră plăcut mobilată, cu o atmosfera foarte îmbietoare, înconjurată de zeci de lumânări aprinse, ce emanau un parfum subtil, deosebit de delicat și totuși, foarte incitant, încât îmi ațâța simțurile peste măsură. Eu stăteam aproape goală, pe marginea unui pat imaculat, imens, înconjurată de petale de trandafir recent smulse din lăcașul lor. Totuși goliciunea mea nu era câtuși de puțin indecentă, căci eram acoperită cu un fel de material strălucitor, ca o plasă fină de aur, cu o cusătură extrem de delicată, care părea pe alocuri ireal, doar o ceața densă de lumină, după cum aveam să descopăr, pipăindu-mă de sus până jos. Mâna mea se afunda din când în când în acei norișori de aur, ajungând direct la trupul gol, înfiorat peste măsură la fiecare atingere, ca apoi să simtă iarăși materialul măiastru croit. Așteptam pe cineva și acea așteptare îmi provoca o emoție nestăpânită, greu de descris în cuvinte, un amestec de dorință sexuală exacerbată si nevoie aproape dureroasă de tandrețe și iubire cum nu credeam că sunt capabilă să nutresc pentru cineva.

Și acel cineva intră. Avea un chip indescriptibil de armonios, părul de aur și ochii de ametist. Era învăluit în același tip de material ca și mine, plasa luminoasă întrețesută cu norișori de aur, care lăsa să se ghicească trupul cel mai frumos din lume, din galaxie, din Univers și care avea să fie numai al meu. Nu meritam așa ceva. Corpul meu lăsa mult de dorit și, probabil, după ce mă va dezveli, va fugi mâncând pământul, iar eu voi rămâne cu această dorință nestăvilită pe care nici zeci de mii de masturbări nu mi-o vor putea ogoi. Dar acea făptură minunată, care avea cheile potrivite pentru toate ușile făpturii mele, se apropia de mine, zâmbindu-mi cu cu un zâmbet extrem de familiar, care-i lăsă la vedere niște dinți albi, luminoși de-a dreptul. “Asta-i acum! Iar dau peste unul cu dinți perfecți!” Îmi propusei iarăși în minte să țin gura cât mai strânsă, când vorbesc. “Ce să faci dacă-ți plac bărbații frumoși! Nu puteai să fii și tu mai modestă? Dacă te pune mama naibii și te îndrăgostești de ăsta, nu mai ieși din depresie toată viața!” Nu apucai să-mi termin gândul, când el mă prinse de mijloc și mă luă la învârtit prin toată camera, care se făcea din ce în ce mai mare, parcă lăsându-ne dinadins loc de desfășurare. Undeva, în surdină, se auzea un vals pe care nu-l mai auzisem niciodată și care răsuna din ce în ce mai clar, pe măsură ce pașii noștri se împreunau într-un singur trup, un unic vârtej amețitor care mătura sala imensă de dans în care ne aflam acum. După un timp cât o eternitate, muzica se opri brusc iar noi ne aflam iarăși în camera plăcută de mai înainte, uitându-ne unul în ochii celuilalt, pierzându-ne cu adevărat în acea lume cristalină ce duce spre lăcașul sufletului. Emoția aceea năvalnică, mă cuprinse iarăși, însă el prinse a vorbi cu o voce care parcă îmi picura în suflet un ulei cald și liniștitor.

- Nu te teme. Îți aștept mângâierile cu aceeași nerăbdare cu care tu le aștepți pe ale mele, mă doresc înăuntrul tău tot la fel de profund și complet precum și tu mă dorești, iubirea-mi pentru tine este la fel de infinită ca și a ta pentru mine. Ești la fel de prețioasă ochilor mei, precum eu sunt de frumos în ochii tăi, trupul îți este la fel de perfect și nimic din ce reprezinți nu mă va face vreodată să nu te mai iubesc. Căci eu știu cine ești cu adevărat în sufletul tău și, prin mine, vei afla și tu. Vei învăța să te iubești fără condiții, tot astfel cum eu te iubesc.

Vreau să știu și eu cine e aia care nu ar vrea să audă asemenea cuvinte, măcar din gura celui mai mare mincinos câți au existat pe Pământ? Darămite dacă vin din gura unui înger care nu cunoaște minciuna! Mă topii efectiv în brațele lui iar, în timp ce trupurile noastre se contopeau, puteam vedea cum umbrele noastre formate pe peretele din stânga patului, la lumina lumânărilor, coincideau perfect cu cele din adolescența mea timpurie. Mă trezii scăldată în razele soarelui de dimineață, cu o plăcere imensă în trup și o bucurie fără margini în suflet. Țâșnii din pat, cu o vitalitate ieșită din comun pentru una ca mine careia îi place să lâncezească până târziu și, culmea, fără urmă de regret că totul se petrecuse doar în vis. Pentru mine fusese cât se poate de real și așa avea să rămână toată viața. Nu apucai bine să termin cu spălatul pe față și pe dinți când auzii bătăi în ușă. Brusc, îmi adusei aminte de compania cât se poate de agasantă din cursul serii de ieri, dar astăzi parcă iubeam pe toată lumea, așa că mă simțeam capabilă să-i trec și acestuia cu vederea orice comentariu sau gest ciudat, din care eram convinsă că va face uz din plin și pe parcursul micului dejun, dacă nu cumva se gândește să se suie în același autobuz cu mine.

- Cine e? întrebai eu, mai mult ca să mă aflu în treabă.

- Cel care captează vise, îmi răspunse El cu o voce extrem de plăcută. Deschisei ușa și, dintr-o dată, sub aparențele înșelătoare ale pielii, întrezării făptura minunată din vis, aceiași ochi pătrunzători și calzi mă priviră, aceleași mâini suave mă îmbrățișară, aceleași buze fierbinți îmi sărutară obrazul în loc de bună dimineața.

- Ce-ai visat azi-noapte? mă întrebă El zâmbind cu subînțeles. Apoi, fără să mă lase să răspund, continuă: Știi, m-am gândit că după micul-dejun, aș putea să te însoțesc la tine în oraș, astfel vom avea ocazia să mai povestim câte ceva pe drum. Eu nu am alte treburi deocamdată și aș putea să închiriez o cameră la un hotel din zonă. Ce zici? Mă vei lăsa să te cunosc mai bine? Mă vei lăsa să te învăț să te iubești tot la fel de mult cum...

- ... mă iubești și tu? Da! și fără să mai fiu capabilă să rostesc alte cuvinte, îmi lipii buzele de ale lui iar umbrele de pe perete, prinseră a juca iarăși, de această dată în lumina caldă a soarelui.

Tărziu, pe seară, când trupurile noastre se desprinseră, bătu cineva la ușă. Deschisei și o tinerică îmbrăcată în uniforma hotelului, mă privi din cadrul ușii, parcă ușurată.

- Vai, doamnă, îmi zise. Am crezut că ați pățit ceva, nu ați apărut la micul dejun, nu ne-ați răspuns la telefon, nu ați deschis nici ușa, deși am insistat zdravăn, în mai multe rânduri. Vă simțiți bine? Să vă aduc ceva, o aspirină, un ceai?

- Mai bine adu-ne o cină copioasă, mie și iubitului meu. Întorsei capul să-l mai văd odată, căci nu mă mai săturam de chipul lui. El îmi zâmbi dintre cearceafuri.

- A, înțeleg, zise tânăra zâmbind timid. Ce anume doriți?

- Orice aveți bun, de preferat fără carne, dacă se poate.

- Imediat, zise fata și închise ușa în urma sa. După un duș fierbinte, eram gata să devorez și o vacă întreagă, dacă era musai. Curând se auziră iarăși bătăi în ușă. Îmi pusei în fugă halatul și o deschisei. Aceeași tânără amabilă își făcu apariția cu o ditamai masă pe roți, care ascundea sub un șervet de un alb imaculat, hrana mult așteptată. Un miros îmbietor mă făcu să salivez de poftă. O invitai să intre și, în timp ce fata servea supa fierbinte de legume în farfurii, ne luarăm locul la masă, ținându-ne încă de mâini. Spre surprinderea mea, după ce termină de servit, îndreptându-se spre ușă, fata murmură ca pentru sine:

- Și domnul? Unde-o fi? Sper să vină la timp că se răcește supa. Apoi trase ușa după ea.

Atunci înțelesei totul. Și, ca să fiu sinceră, nici nu mă miră, nici nu mă dezamăgi, ba dimpotrivă. Eram pe deplin fericită.



Zarautz, octombrie 2012